Dependența ca o oglindă a umanității…

Cred ca dependenta ne arata, fara nici o perdea, propria fragilitate si vulnerabilitate a noastra, ca oameni.
O oglinda care imi pare ca reflecta cel mai bine distanta dintre noi, oamenii, dintre nevoile si visele mele si nevoile si visele tale. Nevoia de a ne apropia, de a apartine, de a ne recunoaste, de a crea, de a ne implini, de a visa ori pur si simplu de a fi…
Cautam refugii in substante toxice sau naturale, menite sa creeze stari extraordinare ori suportabile. Ca o evadare, intr-o alta lume, ca cea de aici si acum nu corespunde nevoilor proprii. Si in aceasta stare abunda intensitatea, reveria, creatia, linistea, extazul, umorul sau disperarea etc. Dependenta ofera un subterfugiu prin deconectare fata de sine si fata de altii. O instrainare ca sa avem apoi ce cauta, unde ne intoarce, un drum pe care sa-l exploram, sa fim in el, sa-l traim intens.
Cand am revazut un fost client din penitenciar si am recunoscut in el urmele substantelor halucinogene, proaspat consumate, am vrut sa-l bat. Si m-a apucat un sentiment de spaima si neputinta, de vulnerabilitate si durere. Si atunci am stiut ca problema lui era si problema mea. Pentru ca aveam nevoie sa recunosc si sa-mi asum propria vulnerabilitate, propria invincibilitate, propria efemeritate…
De aceea, cand lucrez cu un dependent ori cu un apartinator am nevoie sa-mi recunosc propriile dependente care sunt ca niste parghii invizibile ce ma inlantuie si pe mine, si nu e nevoie sa fie vorba de substante. Dependenta are rabdare si e versatila, ne ia prin invaluire si in forme diverse. Uneori, co-dependentii sustin dependentii intr-o relatie trainica si disperata cu viciul lor, o relatie toxica bazata pe sustinere, compasiune, cautare, sens si apropiere fata de raspunsuri… Si, impreuna, sunt mai bine in disperare, decat instrainati si scufundati in vise diferite.
Iata de ce cred ca dependenta ne obliga la solidaritate, la asumare in a ne privi si a iesi din spatiul in care tacem si tainuim situatia dependentului. Pentru ca situatia si problema lui devine si problema mea, esecul lui devine si esecul meu, ca societate care n-a stiut sa recunoasca si sa actioneze la timp. Nevoia lui ignorata, neinteleasa sau neexprimata imi deschide noi porti atunci cand o ascult si am curajul sa o recunosc. Pentru ca prin tainuirea dependentei lasam spatiu liber pentru cultivarea rusinii, neputintei, disperarii, singuratatii etc. Si ce putem crea din acest spatiu?…
Cred ca dependenta reflecta cel mai bine frica si neputinta noastra de a ne apropia unii de altii ori de a sta cu propriul sine in propria nevoie, in propria fragilitate.
Mai cred ca abia atunci cand vom identifica si vom recunoaste nevoia profunda care a stat la baza deciziei de a consuma orice fel de droguri, abia atunci vom putea aduce o repozitionare a consumatorului fata de sine si nevoia sa. Si, abia atunci, se creeaza drumul spre recuperare, o alee fragila la inceput, care are nevoie de timp si necesita un efort ca sa devina un drum sigur, hranit cu noi imagini interioare, cu noi sensuri, cu nevoi recunoscute si onorate.
Si mai stiu un lucru: ca dependenta nu dispare, ramane ca o umbra personala a dependentului cu care acesta are nevoie sa invete sa convietuiasca. De aceea, umbra unui dependent imi spune ca el este un luptator! Ca desi a razbit in lupta cu cei mai aprigi demoni ramane in continuare expus si vulnerabil…
Si ca orice luptator, ca sa reuseasca, are nevoie de o armata: familie, prieteni, terapeuti, colegi, vecini, pe scurt, umanitatea in exprimarea ei hranitoare si implicata.

Vrei să te anunț când postez noutăți?