Am trăit-o și pe asta! M-am îndrăgostit de o statuie.
E vorba de „Transformation” (Transformare), realizată în 2016 de artistul Victor Gulchenko. Am descoperit-o în vacanța pe care am avut-o recent în Elveția, mai exact, în Neuchâtel.
Am avut impresia unui deja-vu, dată de o experiență puternică la formarea în Neuro-Dramatic Play, în 2015-2016. Atunci am modelat o plastilină în 30 de secunde, cu ochii închiși, și a ieșit o figurină cu o expresivitate asemănătoare. Vă las și dovezi.
Apoi, pentru că are legătură cu modul meu de a fi și cu munca mea zilnică, care mă incită permanent să descopăr modul în care are loc transformarea noastră. Cât de profundă e, cât de consistentă, cum avem parte de ea, ce schimbăm, dar și ce păstrăm pe parcursul vieții în noi, ce rămâne constant?
Lucrarea arată excepțional și e amplasată într-un cadru perfect. Ca să ajungi la ea parcurgi o bucată de drum de vreo 250 de metri, ca o alee care desparte două mări, iar la capătul aleii te așteaptă o surpriză. O întâlnire magică.
Un înger, gata să se metamorfozeze pentru tine. Și-a mai lăsat o aripă cât să te poată cuprinde atunci când ești prea istovit. Sau rătăcit. Ori, pur și simplu contemplativ. Sau poate ca să-l poți recunoaște. Te așteaptă ca să-ți ofere sigur o întâlnire cu tine și cu un sine foarte valoros pe care îl poți desluși în interiorul tău statornic, ferm și puternic. Rezistent în fața oricărei furtuni.
În timp ce o priveam, m-am gândit la procesul nostru de transformare, ca oameni: de la naștere, copilărie, adolescență, maturitate, senectute și apoi moarte. La transformările din viața noastră, din viața mea. Cum eram la începutul lumii mele?
Așa că îmi căutam amintirile, mă căutam pe mine și îmi revedeam pașii făcuți, transformările trăite. Provocările traversate, prăpăstiile în care am alunecat, cum m-am ridicat, ce culmi am atins, cum m-am transformat? Și cine am devenit cu fiecare atingere a vieții de care am avut parte? Știu că unele au fost blânde, ca atingerea unui înger, cu mult suport și încredere primită, altele au fost palme zdravene… Le-am luat, frontal, deschis. Așa cum au fost. Mi-am lăsat, uneori, aripile obosite să cadă. Apoi am aflat că ele se regenerau, ca să se poată întinde spre alte zări, era procesul de metamorfozare interioară. Am devenit cine sunt azi, aici. Cum voi fi mâine, poimâine sau la finalul vieții? Mă las surprinsă.
Am înțeles că la capătul fiecărei etape de viață, în care am ars experiențe și am trecut prin provocări, există un sine nealterat parcă, în așteptare, ca un înger gata să se metamorfozeze, să ne ia în brațe sau lângă care e nevoie doar să ne îngăduim să luăm loc pe o bancă…
La capătul unui drum, când prea istoviți de călătorie, ne putem lăsa privirea să se abandoneze orizontului, ca să se odihnească și să ne îngăduim să cuprindem noi orizonturi spre care ne invită viața. E ca o chemare. O invitație care nu poate fi refuzată.
În fața statuii am intrat într-o stare profundă de pace cu mine, ca la capătul unui drum intens pe care la rândul meu l-am parcurs… Era timp de odihnă, de introspecție, de tihnă.
Ce mi-a mai transmis statuia?
– Transformarea e un proces, un drum pe care îl parcurgem. O devenire continuă. Pentru unii e frumos, pentru alții – anevoios. Oricum, ne transformăm zilnic. Invizibil, corpul nostru se modifică. Cu toate astea, păstrăm și toate lucrurile dobândite între timp. Un paradox. Și e important cum ne îngăduim să trecem prin asta.
– Statuia e singură, solitară. Și are un loc lângă ea unde te poți așeza ca să te odihnești. Ești într-o întâlnire tu cu tine, cu privirea spre marea mare sau în zare… sau spre viață, spre noi orizonturi, depinde cum vrei să privești. Asta am adorat! Poate și pentru că pe drumul spre propria transformare suntem singuri. Chiar dacă suntem ajutați, sprijiniți, încurajați de alții. Dar drumul fiecăruia are loc într-o solitudine. Ești tu cu tine. Cu provocările, alegerile, consecințele și conștiința ta.
– Statuia stă pe o băncuță. Și are acel loc lângă ea unde te poți așeza. Asta chiar e minunat! E ca un companion tăcut, solitar, demn, puternic și vertical – așa l-am resimțit. Pentru că transformarea te invită să te apropii în primul rând…de tine. Te provoacă să te privești și să te accepți așa cum ești. Pur și simplu. Și lasă loc și pentru ceilalți să te vadă, să te primească. Unii sunt vechi de când lumea lângă tine, stabili și de nădejde, gata să reziste în furtuni lângă tine, alții, vizitatori, pe o bancă. Unii curioși, alții grăbiți, alții cu o tihnă. E loc pentru oricare să îi primești în viața ta. Să se așeze lângă tine, să te descopere cine ești acum, în acest moment de viață, oricare ar fi el. Cine dorește, e bine primit. Cine nu, poate merge mai departe, dar tot tulburat va fi, la un moment dat, de a sa transformare…
Transformare frumoasă, plină de sens vă doresc!